Aştept reacţia ta în urma citirii acestei lucrări la adresa edward_eeu@yahoo.com iar replicile cele mai reuşite promit a le publica pe site cât de curând. Dumnezeu cu voi!

 

 

 

 

 

INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

Facultatea de Teologie

Specializarea Teologie Pastorală

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SUPUNEREA FEMEII ŞI RELAŢIILE CONJUGALE ÎN EFESENI 5:22-33

 

 

 

 

 

 

Lucrare scrisă la cursul de Epistole

 

 

 

 

 

 

Emanuel Eduard Unteşu

mai 2004

 

CUPRINS:

Introducere

1. Prezentarea pasajului biblic

1.1. Includerea pasajului în context. Structura pasajului

1.2. Explicarea cuvintelor cheie. Alte traduceri

1.3. Pasaje paralele

2. Scurt istoric al modului de relaţionare în cuplul conjugal în perspectiva pasajului studiat

2.1. În Eden

2.2. Patriarhii şi Israel

2.3. Atitudinea Domnului Isus

2.4. Pavel şi contemporanii săi

2.5. Părinţii bisericeşti şi concepţia lor despre supunerea în familie

2.6. Societatea modernă şi postmodernă

3. Planul lui Dumnezeu în privinţa relaţiei dintre soţie şi soţ

3.1. Conceptul divin despre supunere şi relaţia conjugală

3.2. Renominalizarea conceptului biblic în contemporaneitate

Concluzii

Bibliografia

 

 

Introducere

 

Am pornit în studiul subiectului despre relaţia conjugală şi supunerea femeii de la pasajul din Efeseni 5:22-33. Acesta este unul dintre cele mai bogate pasaje biblice care stabileşte modele de conduită pentru fiecare dintre parteneri la capitolul relaţii şi autoritate. Pentru a exemplifica acest tip de relaţie, Pavel se foloseşte aici de o comparaţie care uşurează înţelegerea mesajului. El compară relaţia soţie-soţ cu cea Biserică-Hristos, astfel cititorul având o reprezentare imaginativă a vieţuirii conjugale. Lucrarea de faţă se limitează la a cerceta raportul dintre soţ şi soţie din perspectiva responsabilităţilor şi luarea deciziilor la nivel de cuplu. Pentru a evidenţia tot ceea ce pasajul din Efeseni doreşte să ne înveţe, am studiat subiectul în ansamblul contextual al Scripturii. Astfel am trecut în revistă toate pasajele care au tangenţă cu subiectul acestei lucrări; de asemenea, pentru a avea o înţelegere corectă şi clară a mesajului pentru noi, astăzi, am analizat şi un scurt itinerariu în istoria raporturilor soţ-soţie de-a lungul timpului.

Studiul nostru a inclus desigur şi o analiză a termenilor importanţi care apar în Efeseni, o traducere a lor şi analiza altor apariţii în Biblie. În Efeseni, în cadrul comparaţiei Hristos-Biserică, soţ-soţie, se evidenţiază modul în care Hristos S-a dat pe Sine,   sacrificându-se, pentru Biserică. Comparând dragostea Lui cu cea a bărbatului, Pavel cere bărbatului să se dea şi el pe sine pentru soţia sa. Astfel am ales folosirea expresiei de dragoste sacrificială pentru a desemna cel mai corect modul în care Pavel defineşte dragostea soţului pentru soţie. Dragostea sacrificială se manifestă în contextul versetului 25, prin dăruire de sine, prin lipsa condiţiilor pentru a iubi şi prin permanenţa dragostei.

 

1. Prezentarea pasajului biblic

 

 

Pasajul pe care îl vom studia vorbeşte despre relaţia dintre soţ şi soţie, referinţa biblică începând la versetul 22 şi sfârşindu-se la versetul 33 din capitolul 5 al epistolei către Efeseni. În prima parte apostolul Pavel începe adresându-se soţiilor. Le cere acestora să fie supuse bărbaţilor lor. Urmează apoi cuvintele adresate soţilor, cerându-le acestora să-şi iubească soţiile. Pentru a ilustra mai bine ceea ce Pavel aşteaptă şi de la soţii şi de la soţi, el foloseşte paralelisme şi comparaţii. Astfel, el aseamănă relaţia soţ-soţie cu relaţia Hristos-Biserică. De aici comparaţia supunerii nevestei faţă de bărbat cu supunerea Bisericii faţă de Hristos şi iubirea bărbatului pentru soţia sa cu iubirea lui Hristos faţă de Biserică. Mai mult chiar; Hristos este Capul Biserici, deci şi bărbatul este capul nevestei, de aici un argument în plus pentru supunerea femeii faţă de cap şi dragostea bărbatului faţă de trupul său – femeia. Se poate spune că acesta este mesajul lui Pavel către cuplurile căsătorite, însă, pentru aprofundarea subiectului este nevoie de un studiu mai amănunţit. Este nevoie de prezentarea contextului, pasajelor paralele şi o detaliere de sens a cuvintelor cheie.

1.1. Includerea pasajului în context. Structura pasajului

Epistola către Efeseni este împărţită în două părţi mari (conform lui Albert Barnes): în capitolele 1-3 partea doctrinală, iar de la capitolul 4 până la sfârşit partea practică sau aplicaţiile. Pasajul despre supunere este inclus în cea de-a doua parte, cea practică. Majoritatea comentatorilor biblici (Ekkehardt Mueller, F.F. Bruce, Harold Hoehuer, etc.) sunt de acord că pasajul studiat de noi, versetul 22 la 33 din capitolul 5, face parte dintr-o structură mai largă în care Pavel vorbeşte despre supunere şi relaţii sociale. Acest pasaj începe cu versetul 18 din capitolul 5 şi se încheie la versetul 9 din capitolul 6, inclusiv. Pentru a ne rezuma strict la ceea ce ne interesează, voi considera relevant contextul legat de supunere începând de la 5:21 până la 6:9. O structură a acestui pasaj ar arăta astfel:

            I. Supunerea unii faţă de alţii (5:21)

            II. Relaţia soţie-soţ (5:22-5:33)

               - supunerea soţiei faţă de soţ (22-24)

               - iubirea sacrificială a bărbatului pentru soţia sa (25-32)

               - rezumat: bărbatul să-şi iubească nevasta, nevasta să se teamă de bărbat (33)

            III. Relaţia copii-părinţi (6:1-6:4)

   - copii să-şi asculte părinţii (1-3)

   - părinţii să-şi crească copiii în mod corespunzător (4)

            IV. Relaţia robi-stăpâni (6:5-6:9)

               - robi să asculte pe stăpânii lor (5-8)

               - stăpânii să se poarte bine cu robii (9)

Această structură scoate în evidenţă necesitatea de supunere a creştinilor unii faţă de alţii, aceasta fiind o reglementare generală şi reciprocă. După acest îndemn de început, urmează apoi trei categorii cu statut diferit. Prima categorie este soţie-soţ, cea de-a doua categorie copii-părinţi şi cea de-a treia robi-stăpâni. În cazul celei de-a treia categorii este evident că actul supunerii nu este reciproc. Robilor li se cere explicit să se supună, iar stăpânilor să îi trateze bine. Pentru cea de-a doua categorie este natural ca cei mici, copiii, să se supună părinţilor, iar aceştia să se îngrijească de creşterea lor în mod corespunzător. Dar oare, ajungând la prima categorie, nu ar trebui ca şi bărbaţii să se supună nevestei lor? Includem aici şi 1 Corinteni 7:4 care spune: ‚tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta.’ Aceasta pare a fi o idee destul de răspândită şi susţinută[1], însă nimic din structura şi contextul acestui pasaj nu confirmă aceasta. Relaţia soţie-soţ intră în lista celorlalte două, supunerea în acest caz fiind nereciprocă. Soţiei i se cere în mod explicit supunerea, iar soţului i se cere să o iubească. A aplica versetul 21 la acest caz particular de relaţie cere, conform contextului, ca în mod obligatoriu acelaşi raţionament să fie aplicat şi pentru celelalte două categorii. Însă în mod evident este eronat în a cere părinţilor să se supună copiilor şi stăpânilor să se supună robilor. De aceea supunerea în relaţia de cuplu căsătorit în lumina acestui pasaj nu este reciprocă.

Versetul 21 este singurul care are aplicabilitate generală şi se adresează tuturor credincioşilor indiferent de vârstă, sex sau statut social. Toţi creştinii au datoria să fie supuşi unii altora, însă când vorbim de celelalte trei categorii, trebuie specificat un anumit aspect. Robilor li se cere să fie supuşi stăpânilor lor (6:5a), nu tuturor stăpânilor de sclavi. Copiilor li se cere să fie supuşi părinţilor lor (6:1), nu tuturor părinţilor. De asemenea soţiilor li se cere să fie supune bărbaţilor lor (5:22,24b), nu tuturor bărbaţilor. Îndemnul adresat aici femeilor căsătorite nu pune în discuţie poziţia socială a femeii şi  nici raportul dintre femei şi bărbaţi, ci textul se referă strict la relaţii conjugale între două persoane căsătorite. Soţia să fie supusă soţului ei, iar soţul să-şi iubească sacrificial, asemenea lui Hristos, propria soţie.

1.2. Explicarea cuvintelor cheie. Alte traduceri

Pentru studiul nostru, vom explica termenii următori, care apar în acest pasaj, în greacă: a se supunere, cap (alte apariţii şi sensuri) şi a se teme.

Termenul tradus în româneşte prin a se teme (versetul 33) este în greacă fobeomai (fobe,omai), care înseamnă: a se teme, a fi înfricoşat, a respecta, a stima, a avea consideraţie, atitudine de reverenţă (pentru Dumnezeu). Toate traducerile moderne engleze, franceze, spaniole, etc. redau acest termen prin respect (în Efeseni 5:33). Probabil că în acest context, sensul acesta are cea mai mare relevanţă.

Termenul pentru cap este kefale (kefalh,) şi tradus înseamnă: cap, stăpân, superior (în autoritate). Apare de multe ori în Noul Testament şi Septuaginta şi cel mai adesea are sensul primar, de cap fizic. Apoi sunt şi referinţe în care apare cu sensul de persoană întreagă (Numeri 1:2) sau partea de sus a unei construcţii (Geneza 11:4; 28:12) sau autoritate dominantă (Deuteronomul 28:44), etc. Conform dicţionarului, în limba română şi în orice limbă modernă, termenul de cap este explicat astfel: Parte a corpului la om şi animale, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi cavitatea bucală. Însă în antichitate niciodată capul nu era asociat cu inteligenţa, creierul sau raţiunea. Astfel, o expresie de genul om cu cap (persoană inteligentă) sau om cu scaun la cap (om cu judecată sănătoasă) nu ar fi avut nici un sens pentru antici. Atunci când se afirmă că bărbatul este capul femeii, în nici un caz nu se sugerează că el ar fi persoana inteligentă, raţională, iar ea – emoţională, sentimentală (cu referire la inimă, eventual). Termenul se referă strict la autoritate, responsabilitate, nu capacitate, înzestrare naturală. (Interesantă este definiţia dată de DEX pentru expresia capul familiei: persoană care asigură traiul unei familii pe care o reprezintă juridic.)

Termenul pentru a se supune (versetul 22 şi versetul 21) în greacă este hupotasso (u`pota,ssw) şi se traduce prin: a se supune, a asculta de, a da ascultare, a fi subordonat, a fi sub autoritatea cuiva, a ocupa un loc de subordonat. Termenul apare de aproximativ 40 de ori în Noul Testament şi este folosit pentru a indica supunerea faţă de Dumnezeu, Domnul Isus, Legea lui Dumnezeu, autorităţile civile, lideri bisericeşti, Biserică. Relatările care ne interesează se referă la supunerea faţă de alte fiinţe umane. Aceste referinţe sunt: Luca 2:51 (Isus faţă de mama Sa); Efeseni 5:21,22,24 (soţia faţă de soţ); Coloseni 3:18 (soţia faţă de soţ); 1 Timotei 2:11; 3:4 (soţia, şi respectiv copiii); Tit 2:5,9 (soţia, robii); 1 Petru 2:18; 3:15 (robii, creştinii). În ceea ce priveşte supunerea copiilor şi robilor, termenul folosit în Efeseni, tradus în româneşte prin ascultare (6:1 şi 6:5), este în greacă hupakouo (u`pakou,w). Acesta poate însemna: a da ascultare, a fi supus, a executa, a îndeplini, a fi subordonat, a accepta, a primi, a răspunde. Traducerile engleze (NIV, NLT, NKJ, etc.) folosesc doi termeni diferiţi pentru a traduce hupotasso şi hupakouo. Aceşti termeni sunt: submit şi respectiv obey. Aceşti termeni înseamnă: submit – a se supune, a asculta de, a da ascultare, iar obey – a fi supus/ascultător, a se supune, a asculta de, a da ascultare, a îndeplini, a executa. Diferenţa de sens se poate observa în mod sensibil. Această diferenţă este prezentă şi în Coloseni 3:18-22. Însă este o problemă. În epistolele Noului Testament cei doi termeni par a fi interschimbabili. Astfel, în Tit 2:5 şi 2:9 este folosit acelaşi hupotasso  vorbindu-se şi despre supunerea soţiilor cât şi supunerea robilor. De asemenea în           1 Petru 2:18 şi 3:5 se foloseşte hupotasso şi pentru supunerea robilor şi pentru supunerea soţiei. Putem concluziona ca cei doi termeni se suprapun cel puţin parţial, iar diferenţele de sens nu sunt foarte mari. Mica diferenţa existentă este doar de nuanţă. Există desigur o diferenţă între supunerea robilor, supunerea copiilor sau supunerea soţiei, însă această diferenţă nu este subliniată în mod explicit prin terminologie.

1.3. Pasaje paralele

Pasajele paralele care vorbesc despre aceeaşi problemă nu aduc în plus amănunte semnificative. Apariţia lor şi numărul de repetări ale acestor idei, însă, vorbesc despre importanţa acestui subiect.

§         În Coloseni 3:18-22; 4:1 găsim acelaşi pasaj, de data aceasta redat mult mai pe scurt. Astfel, în versetul 18 se cere nevestelor să fie supuse bărbaţilor lor; în versetul 19, bărbaţilor să-şi iubească soţiile şi să nu ţină necaz pe ele; versetul 20 cere copiilor să asculte de părinţii lor în toate lucrurile, iar versetul 21 părinţilor să nu întărâte pe copiii lor; în versetul 22 se cere supunere din partea robilor pentru stăpânii lor, iar în capitolul 4 cu versetul 1 stăpânilor să se poarte în mod agreabil cu robii lor.

§         Urmează referinţa din 1Corinteni 11:3 în care Pavel afirmă că bărbatul este capul femeii sale.

§         În Tit 2:5 – femeile în vârstă trebuie să le înveţe pe cele tinere să fie supuse soţilor lor. (Supunerea se învaţă!)

§         1 Timotei 2:12 – femeia să nu se ridice mai presus de bărbat.

§         În 1 Petru 3:1-7 se cere nevestelor să fie supuse bărbaţilor lor, iar acestora să se poarte cu înţelepciune cu ele şi dându-le cinste. De asemenea aici Petru scrie câteva lucruri despre podoabe şi haine, vorbind soţiilor despre importanţa caracterului. Ca exemplu de purtare şi supunere este amintită Sara, care asculta (hupakouo – versetul 6) de soţul ei, Avraam.

§         Poate fi amintit şi pasajul din Geneza 3:16. Aici, imediat după căderea în păcat şi ca un rezultat al căderii, Dumnezeu spune femeii că dorinţele ei se vor ţine după bărbatul ei, iar el va stăpâni peste ea. Ellen White, vorbind despre asta, afirmă: ‚unirea lor putea fi menţinută şi păstrată în armonie numai prin supunerea uneia sau alteia dintre cele două părţi. Eva a fost cea care a păcătuit prima, [...] la solicitarea ei a păcătuit şi Adam, [de aceea] ea a devenit acum supusă faţă de bărbatul ei.’[2]

Există şi alte pasaje care nu fac referire directă la relaţiile conjugale, dar care cer femeii să aibă o atitudine de supunere faţă de soţul ei. Unul dintre exemple este             1 Corinteni 14:34 unde se spune: ‚ Femeile [...] să fie supuse, cum zice şi Legea.’ de asemenea şi 1Timotei 2:11.

Din toate aceste pasaje putem concluziona că Biblia, cere o atitudine de supunere din partea femeii faţă de soţul ei. De cele mai multe ori, de fiecare dată când se cere supunerea femeii, se cere şi bărbatului să o iubească, să o cinstească şi să se poarte cu ea cu înţelepciune. Adesea relaţia soţ-soţie este asemănată cu relaţia Hristos-Biserică. Soţia trebuie să fie supusă capului ei, bărbatului, ca lui Hristos, iar el, bărbatul, să-şi iubească trupul, femeia, la fel ca Hristos Biserica. Cum a iubit Hristos Biserica? Efeseni 5:25 vorbeşte despre o dragoste sacrificială a bărbatului pentru soţia sa. El este chemat să se dea pe sine pentru ea, asemenea lui Hristos care a murit pentru Biserică. Este oare mai uşor să te supui, să asculţi, sau să renunţi la tine, la eul tău pentru şi în favoarea altcuiva? Probabil că familia creează mediu ideal pentru a dezvolta un creştinism veritabil trăit în viaţa de zi cu zi.

 

2. Scurt istoric al modului de relaţionare în cuplul conjugal din perspectiva pasajului studiat

 

Urmărim relaţiile conjugale plecând de la Eden, trecând prin perioada patriarhilor şi a poporului Israel, apoi Isus şi timpurile Lui, Pavel, părinţii bisericeşti şi în final aruncând o scurtă privire asupra perioadei moderne şi postmoderne.

2.1. În Eden – relaţia ideală

La creaţiune Dumnezeu a creat femeia ca un ajutor potrivit pentru bărbat, luând o coastă de la Adam (conform Genezei 2:21-22). Astfel Eva era carne din carnea lui Adam (Geneza 2:23). Ea a fost luată din coasta lui Adam, asta pentru a sugera în mod direct că ea a fost chemată să-i fie egală, nici superioară, nici inferioară, ci în egalitate şi unitate ei să se bucure de grădina Eden şi de stăpânirea peştilor mării, păsărilor cerului şi orice vieţuitoare (Geneza 1:26-28). Supunerea femeii a fost un rezultat al păcatului, pentru că omul a devenit egoist şi stăpânit de un spirit de competiţie, însă planul lui Dumnezeu la creaţiune a fost de înţelegere reciprocă şi complementaritate. Termenul folosit în Geneza 2:18 pentru ajutor potrivit pentru Adam este cel care apare şi în    Exod 18:4, cu referire la Dumnezeu (de asemenea Geneza 49:25; Ps. 30:11; 54:6; 89:20, şi apoi în greacă Ioan 14:16 etc.). ‚Ajutor potrivit nu înseamnă asistentul cuiva care este competent în toate, ci este vorba de cineva care completează incapacităţile lui’.[3] De aici putem concluziona că Eva nu a fost în nici un caz inferioară lui Adam prin creaţie, ci a fost creată ca un ajutor complementar, egal cu el şi în perfectă unitate.

2.2. Patriarhii şi Israel

Pentru perioada patriarhilor nu există foarte multe amănunte în legătură cu relaţiile conjugale. Ştim că un descendent al lui Cain a introdus poligamia (Geneza 4:19), cu toate că femeia în raport cu soţul ei avea destul de multă libertate. Ea nu era sclavă a soţului ei. Ea lucra acasă sau în afara casei, iar în cazul Rahelei se pare că ea umbla fără văl, pe care l-a folosit doar când s-a apropiat de Isaac. De asemenea Avraam se adresează Sarei în Geneza 12:13 cu o rugăminte: ‚spune, rogu-te’… De asemenea, legat de alegerea partenerului de căsătorie, în general părinţii erau aceia care alegeau, însă mireasa era întrebată dacă era de acord sau nu (Geneza 24:58). Toate acestea vorbesc despre statutul femeii în familie în societatea patriarhală. Ea îşi exprima punctul de vedere (Geneza 16:2,5), era respectată şi putea să preia iniţiativa în anumite domenii sau probleme.

În perioada legii mozaice, statutul femeii s-a păstrat asemănător cu cel al femeii din perioada patriarhală. Legea mozaică, însă, a stabilit anumite legi de protecţie a femeii. Poligamia nu a fost abolită, dar a fost reglementată. În caz de divorţ, soţia trebuia să primească de la soţul ei o carte de despărţire, care îi permitea acesteia recăsătorirea (Deuteronom 24:1-4). Cu toate că femeia era sub autoritatea soţului ei, neputând să facă o promisiune sau un jurământ fără consimţământul lui (Numeri      30:3-15), ea nu era tratată ca o sclavă, ea neputând fi vândută, chiar dacă fusese luată ca prinsă de război (Deuteronom 21:10–14). Respectul pentru tată, cât şi pentru mamă era în mod similar prevăzut de lege (Exod 21:15, 17; Levitic 19:3; 20:9). ‘Statutul femeii în poporul Israel era mai înalt decât statutul femeii în oricare dintre naţiunile înconjurătoare’.^[4] Întotdeauna Dumnezeu, adaptându-se capacităţii umane de înţelegere, a oferit omenirii o perspectivă mai înaltă, o viziune mai largă şi un ideal veritabil.

2.3. Atitudinea Domnului Isus

Domnul Hristos nu a susţinut niciodată  o campanie de luptă pentru drepturile femeii. Nici nu a predicat, vorbit despre asta în mod direct. Cu toate acestea, viziunea Sa despre acestea a fost revoluţionară pentru contemporanii Săi. ‚În timpul Imperiului Roman, iudaismul elenistic considera femeia inferioară bărbatului şi din cauza aceasta se credea că femeia trebuie să fie supusă soţului.’[5] Contrar acestei opinii generale, El a oferit valoare intrinsecă femeii prin atitudinea Lui faţă de ele. El le-a acceptat ca urmaşe, însoţitoare ale Sale (Luca 8:1–3; Matei 27:55, 56), a stat de vorbă cu ele (Ioan 4:7, 27), a acceptat compania lor (Luca 10:38–42; Ioan 11:1–5). Şi toate acestea în contextul în care rabinii considerau că femeia este inferioară şi periculoasă pentru moralitatea unui bărbat. Iar Hristos a relaţionat cu femeile în aşa fel încât nici un duşman nu i-a putut reproşa niciodată nimic la capitolul moralitate în purtare sau cuvânt.

2.4. Pavel şi contemporanii săi

Pavel şi-a căpătat reputaţia de prejudiciator al drepturile femeilor. El este cel care cere femeii să tacă în biserică (1 Corinteni 14:34,35) şi să fie supusă soţului ei (Efeseni 5:22 – este ştiut că ‚Efesul şi împrejurimile lui, datorită cultului Marii Maici şi Templului lui Artemis au fost pecetluite, mai mult decât altele, ca un bastion şi o fortăreaţă a drepturilor femeii’[6]). Cu toate acestea, găsim multe femei implicate în lucrarea bisericii şi cu responsabilităţi în lucrarea lui Dumnezeu, în legătură cu Pavel. În Listra o găsim pe Eunice (Fapte 16:1; 2 Timotei 1:5), mama lui Timotei. În Filipi este prima convertită la creştinism din Europa, Lidia (Fapte 16:8–14). De asemenea Evodia şi Sintichia, împreună lucrătoare cu Pavel (Filipeni 4:2-3). În Atena, Damaris (Fapte 17:34), iar în Corint, Priscila (Fapte 18:1–3, 18, 19). Pavel a colaborat şi a avut ajutoare femei în lucrarea pe care a făcut-o. În capitolul 16 din Romani, lista persoanelor de sex feminin cărora le transmite salutări este impresionantă. Părerile despre atitudinea lui Pavel faţă de poziţia femeii sunt încă împărţite, însă este cert că în perioada aceea femeia ocupa un loc de influenţă în Biserică, în familie şi în mişcările de evanghelizare, iar Pavel nu a marginalizat femeia. Din contră; există o afirmaţie a apostolului Pavel care pune în mod cert un semn de egalitate între bărbat şi femeie. Declaraţia se găseşte în Galateni 3:28 ‚Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi suntem una în Hristos Isus.’

2.5. Părinţii bisericeşti şi concepţia lor despre supunerea în familie

Pentru a reda cât mai fidel ceea ce gândeau despre aceasta, să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur să explice:

[Nevastă,] atâta timp cât te supui bărbatului, îi slujeşti lui ca Domnului, căci cel ce se împotriveşte autorităţilor lumeşti, se împotriveşte poruncii lui Dumnezeu, cu atât mai mult se împotriveşte femeia care nu se supune bărbatului. Aşa a binevoit Dumnezeu dintru început, căci pe bărbat l-a pus cap al femeii, iar pe femeie, trup al bărbatului. […Pentru bărbaţi:] Ai auzit măsura supunerii? Ei bine, ascultă acum şi măsura iubirii. Voieşti ca femeia să te asculte, după cum Biserica ascultă de Hristos? Îngrijeşte-te şi tu de dânsa, după cum Hristos S-a îngrijit de Biserică. Chiar de ar trebui să-ţi dai sufletul pentru dânsa, chiar de ai pătimi mii de rele, sau, în fine, de ai suferi orice, tu nu te da în lături, căci de ai pătimi orice, totuşi nimic nu ai făcut în raport cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică[7]

Izul exprimării anterioare este idealist şi probabil că bărbaţii care trăiau în perioada aceea erau departe de mod exprimat de Sfântul Ioan Gură de Aur de comportament faţă de soţiile lor. Poate la fel şi comportamentul soţiilor; însă această concepţie de supunere a soţiei faţă de soţ, ca Domnului, a penetrat încetul cu încetul societatea creştină. Mai greu a pătruns referinţa legată de atitudinea bărbatului faţă de nevastă. Asta a condus în unele cazuri la probleme grave. Nefericirea femeii în cuplurile tradiţionale, în general, a făcut posibilă apariţia unor afirmaţii, mai mult sau mai puţin reale, de genul: ‚căsătoria este [pentru soţie] un soi de sclavie casnică, sexuală şi/sau sentimentală.’[8] Desigur că nu generalizăm, dar acesta a fost unul dintre motivele care a condus la apariţia feminismului în perioada modernă. Femeile s-au văzut nevoie să militeze pentru drepturile lor.

2.6. Societatea modernă şi postmodernă

Când vorbim despre societatea contemporană, vorbim în special despre o societate secularizată. Există, este adevărat, valori creştine autentice clar diferenţiate de ceea ce este larg acceptat. Cu toate acestea, influenţa majorităţii se face resimţită chiar şi în mediile cele mai conservatoare. Care a fost influenţa feminismului asupra vieţii de cuplu? ‚Feminismul se disociază de ideea conform căreia bărbatul este capul familiei, după cum puţine femei mai acceptă să urmeze impasibile deciziile bărbaţilor lor.’[9] Aceasta a dus la o democratizare a vieţii de cuplu, fiecare încercând să preia conducerea sau să obţină cât mai multe avantaje ca autoritate. Însă, ‚democratizarea vieţii de cuplu şi emanciparea continuă a femeii favorizează disfuncţionalităţile şi accentuează insatisfacţia vieţii în doi’.[10] Acestea sunt afirmaţiile unor psihologi laici, care nu fac decât să analizeze o stare de fapt. ‚Paritate şi egalitate este motto-ul femeii care, obosită de a fi pusă într-un rol subaltern, a protestat… căzând din lac în puţ! Revendicarea era justă din punct de vedere profesional. Este o problemă de echitate, nu de egalitate, ca instituţiile să fie accesibile tuturor. Dar femeia a sărăcit când, luată de propriul ei entuziasm, a pierdut din vedere propria sa esenţă şi frumuseţe: feminitatea.’[11] Dar oare spre ce se îndreaptă această stare de lucruri? Ce ne rezervă viitorul în privinţa relaţiilor conjugale? O prognoză laică ar suna cam aşa: ‚Putem avansa ipoteza că viitorul va reduce importanţa socială a unei relaţii de căsătorie şi va spori legimitatea uniunilor libere care au la bază valori acceptate la nivel comunitar.’[12] Aceasta loveşte în ceea ce Dumnezeu a stabilit pentru om, căsătoria. Dumnezeu a spus că nu este bine ca omul să fie singur (Geneza 2:18) şi de aceea  i-a făcut un ajutor potrivit. Însă nu mai multe ajutoare, ci unul singur (Geneza 2:22) pentru toată viaţa! ‚De asemenea, nuclearitatea va lua forma căsătoriei deschise, adică îşi va adapta principiile la liberalismul şi egalitarismul postmodernist.’[13] Nu se ştie exact cum va arăta această căsătorie deschisă, însă are cert la bază liberalismul, democraţia şi egalitarismul. Ca termeni moderni, aceştia sună bine, însă care sunt toate implicaţiile unei astfel de relaţii de căsătorie? Este oare liberalismul atât de dorit în lipsa responsabilităţii, democraţia în lipsa unei etici puternice şi egalitarismul care duce până la unisexualitate? Psihologii sunt de acord că aceasta favorizează disfuncţionalităţi şi insatisfacţie în viaţa de cuplu, însă societatea continuă să meargă în această direcţie. Iar influenţa societăţii este din ce în ce mai simţită şi între creştini.

 

3. Planul lui Dumnezeu în privinţa relaţiei dintre soţie şi soţ

 

Dumnezeu are un Cuvânt de spus pentru astăzi şi El este gata să vorbească oamenilor moderni pentru a le oferii ceva mai bun decât ceea ce ei au şi decât ceea ce ei gândesc ca viitor dezirabil. Întotdeauna Dumnezeu a avut ceva mai bun de oferit. Ascultarea de El este sursă de înţelepciune şi pricepere (Proverbe 9:10).

3.1. Conceptul divin despre supunere şi relaţia conjugală

La creaţiune, Dumnezeu a făcut-o [pe Eva] egală cu Adam. Dacă ar fi continuat să rămână ascultători de Dumnezeu - în armonie cu marea Sa lege a iubirii - ei aveau să fie pentru totdeauna în armonie unul cu celălalt; însă păcatul a adus discordie, iar acum unirea lor putea fi menţinută şi păstrată în armonie numai prin supunerea uneia sau alteia dintre cele două părţi. Eva a fost cea care a păcătuit prima; şi a căzut în ispită pentru că s-a despărţit de tovarăşul ei, contrar îndemnului divin. La solicitarea ei, a păcătuit şi Adam, acum ea devenind supusă faţă de bărbatul ei. Dacă principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi păstrate cu grijă de către neamul căzut în păcat, atunci această sentinţă, urmare a păcătuirii, s-ar fi dovedit o binecuvântare pentru ei; însă abuzarea de supremaţia care i s-a dat bărbatului a făcut adeseori atât de amară viaţa femeii, o adevărată povară. Eva fusese cu totul fericită alături de soţul ei în grădina Edenului; dar, ca şi neastâmpăratele Eve moderne, ea a fost flatată cu tentaţia de a intra într-o sferă mai înaltă decât aceea pe care i-o desemnase Dumnezeu. În încercarea de a se ridica mai presus de poziţia sa originală, ea a căzut cu mult mai jos decât aceasta. În mod asemănător se va întâmpla cu toţi aceia care nu doresc să-şi îndeplinească cu plăcere datoriile vieţii, potrivit cu planul lui Dumnezeu.[14]

În grădina Edenului nu exista întrebarea: cine dintre noi doi să se supună? Şi asta pentru că în lipsa păcatului, cei doi trăiau în perfectă armonie, neexistând egocentrismul, nefiind nevoie de supunere. Cei doi erau egali, în perfectă unire şi erau perfect compatibili. Însă apariţia păcatului a schimbat situaţia în mod radical. Astfel Dumnezeu a stabilit că femeia avea să fie în relaţie de supunere faţă de soţul ei (Geneza 3:16) pentru ca astfel cei doi să poată coabita. Aceasta este cerinţa lui Dumnezeu adresată femeii şi textele biblice care exprimă aceasta sunt numeroase (Efeseni 5:22; Geneza 3:16; 1 Corinteni 11:3-9; 1 Petru 3:1; 1 Corinteni 14:34-35; Tit 2:5; 1 Timotei 2:12-14; Coloseni 3:18; etc.). Ea este chemată ca în mod deliberat să aleagă să se supună soţului. ‚Reala supunere este un act deliberat şi gândit. Este o alegere, nu o necesitate. Şi Hristos a făcut asta. (Filipeni 2)’[15] Conform Bibliei, a pasajului studiat în special, datoria soţiei este să se supună (Efeseni 5:22), nu a soţului să o supună. Nu este chemat el sau biserica sau societatea ca să procedeze în aşa fel încât ea să fie determinată să se supună. Numai ea poate să declare, liberă şi neconstrânsă de nimic: ‚pentru că sunt o slujitoare a lui Dumnezeu care m-a chemat să-ţi cinstesc statutul de cap, ader de bună voie la decizia ta.’[16] Aceasta este alegerea ei.

Însă aceasta nu ar însemna o depersonalizare, o limitare a gândirii decizionale a femeii? În nici un caz ‚supunerea [femeii] nu înseamnă subjugare.’[17] Există o strânsă legătură între supunerea ei şi dragostea sacrificială a bărbatului ei. Dragostea nu distruge, ci acceptă, clădeşte, dezvoltă, sfinţeşte, iar bărbatul este responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce i-a fost încredinţat. Femeia alege să se supună lui, iar el la rândul lui se supune lui Hristos. În aceste condiţii, ea îşi exprimă opinia, punctul de vedere şi îl susţine în temere de Dumnezeu şi de soţul ei. Să ne amintim de exemplul lui Avraam şi al relaţiei lui cu Sara, când el a ales să facă ceea ce ea i-a recomandat (Geneza 16:5, 6; 21:9–14). Un alt exemplu ar fi cel al Anei şi al lui Elcana. Elcana urma să meargă la întâlnirea anuală la templu cu Dumnezeu, la care participa întreaga familie, iar Ana, soţia sa, a spus: eu am să rămân acasă. Nu merg la templu de data aceasta (1 Samuel 1:22). Interesant este răspunsul Elcanei: ‚fă ce vei crede’ (1 Samuel 1:23). Probabil că discuţia a fost mai elaborată, însă cele două fraze sunt suficiente pentru a ne transmite atmosfera şi atitudinile celor doi. Timpul a demonstrat că atitudinea Anei era corectă, cât şi răspunsul Elcanei. Reacţia lui este în perfectă armonie cu ceea ce mult timp mai târziu recomanda Pavel bărbaţilor: ‚Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea’ (Efeseni 5:25). Ellen G. White afirmă: ‚[soţul] niciodată nu trebuie să manifeste un spirit tiranic în cămin. Bărbatul care face astfel lucrează împreună cu Satana.’[18] Atunci când bărbatul se manifestă tiranic, când maltratează verbal sau fizic pe aceea pe care este dator să o protejeze, toate acestea le face împotriva lui. Toate acestea se răsfrâng asupra trupului lui (Efeseni 5:28-29).

Autoritatea să fie exercitată în umilinţă. Nu este o dovadă de bărbăţie ca soţul să insiste mereu asupra poziţiei sale de cap al familiei. Această citare continuă a Scripturii în cedarea susţinerii pretenţiilor pentru autoritate nu-i sporeşte respectul. El nu va fi mai bărbat dacă va pretinde soţiei sale, mama copiilor săi, să acţioneze conform planurilor lui, ca şi când ar fi infailibile. Domnul a rânduit ca soţul să fie capul soţiei pentru a-i fi un protector; el este cel care trebuie să unească familia, adunând laolaltă pe membrii acesteia, la fel cum Domnul Hristos este capul bisericii şi Mântuitorul trupului mistic. Fie ca orice soţ, care pretinde că Îl iubeşte pe Dumnezeu, să studieze cu atenţie cerinţele lui Dumnezeu privind poziţia sa. Domnul Hristos Îşi exercită autoritatea cu înţelepciune, cu toată bunătatea şi blândeţea; deci soţul să-şi exercite astfel autoritatea şi să Îl imite pe marele Cap al bisericii.[19]

Planul lui Dumnezeu raportat la familie, în contextul supunerii, este ca femeia să fie sub autoritatea bărbatului, iar bărbatul să-şi iubească soţia la fel cum Hristos a iubit Biserica, murind pentru ea. Nu este un raport de superior (inteligent, raţional, capabil) – inferior (capacitate intelectuală redusă, subiectivism, incapabil), ci din contră, este raportul între două fiinţe create egale şi chemate fiecare dintre ele să aleagă ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare.

 

3.2. Renominalizarea conceptului biblic în contemporaneitate

‚Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?’ (Amos 3:3)

După cum aminteam anterior, trăim într-o societate axată pe sine şi probabil cea mai frecventă întrebare care se naşte în mintea oamenilor postmoderni este: şi cu ce  mă-ncălzeşte pe mine asta? La ce mă ajută, ce câştig de aici? Suntem dispuşi să oferim din ce în ce mai puţin cu toate că cerem din ce în ce mai mult. Însă ‚adevărul este că sfânta instituţie a căsătoriei, ca şi alte instituţii de origine divină, n-a fost concepută ca loc de repaus pentru cei leneşi. Dimpotrivă, ea instaurează un program sistematic de sacrificiu de sine, de bună voie şi până la capăt.’[20] Dar sunt prea puţini care să accepte asta. Mai rău este că cei mai mulţi nici nu sunt conştienţi de toate aceasta. ‚Căsătoria, ca şi legămintele monastice, presupune o disciplină drastică ce-l obligă pe cel care şi-a asumat-o la o viaţă de renunţare şi sacrificiu.’[21] Şi aceasta nu se referă doar la unul dintre parteneri, ci la amândoi. Pentru a putea merge împreună trebuie să se învoiască un cu altul, renunţând la sine pentru celălalt. Nu există altă şansă de a reuşi. Dar cum   s-ar putea formula în termeni moderni conceputul biblic, astfel încât să nu se piardă nimic din ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la familie şi în acelaşi timp să fie cât mai pe înţelesul zilelor noastre?! Desigur că este posibil ca indiferent ce mod de exprimare am găsi să pară a fi o încercare de depărtare de Scriptură, însă păstrând în minte principiile să ne exprimăm contextual. Este nevoie de un organism de conducere colectivă în care toţi sunt egali, însă toţi acceptă autoritatea izvorâtă din alegerea de a respecta o structură ierarhică, chemată la a menţine ordinea şi a facilita dezvoltarea. În acest sens, termenul de comitet se potriveşte cel mai bine. Într-un comitet, toţi sunt egali, toţi au drept de vot şi exprimare. Însă un comitet are întotdeauna un preşedinte care conduce sesiunile comitetului, dar care are şi el desigur, tot un vot. El este cel care păstrează unitatea comitetului, cel care este reprezentant/răspunzător în faţa forurilor superioare, cel care  se manifestă ca autoritate, cel care oferă direcţie, cel care stabileşte luarea unei decizii pe baza votului majorităţii, etc. Nimeni nu se simte frustrat când se hotărăşte ceva, căci fiecare a avut un cuvânt de spus, iar majoritatea a votat. Dar familia, cel puţin în fază iniţială, are doar doi membri. Ce se întâmplă când cei doi nu sunt de acord? Ce se întâmplă când votul este de unul la unul? Probabil că cea mai mare problemă a familiei este că în alcătuirea ei intră doar doi! Eclesiastul spune: ‚funia împletită în trei nu se rupe uşor’ (Eclesiastul 4:12). Prezenţa lui Dumnezeu în familie ar rezolva problemele. Atunci ar fi trei voturi şi niciodată nu s-ar ajunge la paritate.

Cum se rezolvă greutăţile familiale? Este dificil să faci faţă greutăţilor familiale, chiar atunci când soţul şi soţia caută să se înţeleagă în privinţa nenumăratelor lor datorii, în cazul în care au eşuat în ce priveşte supunerea inimii faţă de Dumnezeu. Cum este posibil ca soţul şi soţia să-şi împartă treburile căminului şi totuşi să fie iubitori, hotărâţi unul faţă de celălalt? Interesele lor în tot ce priveşte gospodăria lor trebuie să fie unite, iar soţia, dacă este o creştină, va acţiona alături de soţul ei ca o tovarăşă a lui; căci soţul trebuie să fie capul casei.[…] Hristos prezent în fiecare inimă va aduce unitate. Dacă este adusă la îndeplinire voia lui Dumnezeu, atunci soţul şi soţia se vor respecta unul pe celălalt şi vor cultiva iubirea şi încrederea. Orice ar dăuna păcii şi unităţii familiei va fi respins cu hotărâre şi se va da pe faţă bunătate şi iubire.[22]

A-L avea pe Dumnezeu la fiecare reuniune de comitet familial este cel mai bun lucru care se poate întâmpla. Ce se întâmplă însă când decizia care trebuie luată se reduce doar la nivel de preferinţă? Poate fi vorba de culoarea la maşina care trebuie cumpărată sau marca frigiderului sau dimensiunea covorului din sufragerie! Ce se întâmplă atunci? Cu cine votează Dumnezeu? Conform Genezei 3:16, Dumnezeu votează cu bărbatul. El este chemat ca în dragoste sacrificială faţă de soţia sa să ia o decizie (Efeseni 5:29 – ‚căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica’) , iar soţia este chemată ca se supună votului majorităţii (Efeseni 5:22 – ‚nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului’).

Acesta este planul lui Dumnezeu de a rezolva stările conflictuale, de a oferi stabilitate cuplului, de a întări familia, locul în care Dumnezeu se manifestă direct şi locul în care copiii Îl întâlnesc prima dată pe Hristos. Poate că această ilustraţie nu dă o listă de reacţii pe care trebuie să le aibă unul sau celălalt în diferite ocazii, însă păstrând mereu în minte rolul fiecăruia, trebuie să acţionezi în situaţii particulare conform principiilor generale, personalizând mesajul în dreptul tău şi al familiei tale.

 

 

Concluzii

 

În Efeseni 5:22-33 Pavel conturează principiile lui Dumnezeu în relaţii conjugale şi viaţa de familie. Acest concept reprezintă soluţia divină după căderea în păcat (Geneza 3:16), iar depărtarea de ea conduce la destabilizarea căsătoriei şi scăderea importanţei ei în viaţa socială. Femeia este cea chemată să se supună, iar termenul folosit aici, hupotasso (u`pota,ssw), în greacă, nu lasă loc de ambiguităţi. Termenul exprimă clar supunerea, oferirea întâietăţii, cedarea în favoarea celuilalt. O astfel de atitudine desigur că nu izvorăşte din felul nostru de a fi şi nici din filosofia de viaţă a societăţii contemporane, ci este un dar de la Dumnezeu şi este o componentă a vieţii noastre care se dezvoltă şi se învaţă (Tit 2:5) în timp. Bărbatul este capul femeii sale (imaginea de cap al femeii/familiei va dezvolta în mintea copiilor o viziune corectă şi clară despre Dumnezeu[23]), iar femeia este chemată să fie supusă capului ei, adică doar soţului ei. Astfel pasajul din Efeseni delimitează clar poziţia femeii în societate de rolul său în familie. Pasajul acesta nu cere supunerea femeilor faţă de toţi bărbaţii. Tot astfel bărbatul este chemat să-şi iubească unica lui soţie, după cum Hristos are o singură Mireasă, o singură Biserică (Efeseni 5:25,32). Şi după cum Hristos S-a dat pe Sine pentru Biserica Sa, tot aşa trebuie şi soţul, cu spirit de sacrificiu, să se dea pe sine pentru soţia sa. Nici această dragoste sacrificială nu izvorăşte natural în inima bărbatului, ci este darul lui Dumnezeu pentru cei ce îl cer. Acesta este ceea Dumnezeu aşteaptă de la relaţia celor căsătoriţi. Este sigurul drum de parcurs spre sfinţire, slavă şi neprihănire (conform Efeseni 5:26.27) şi de atingere a idealului lui Dumnezeu de perfectă armonie şi complementaritate edenică. ‚Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci întruchipare a lui Dumnezeu Însuşi’[24], care i-a creat asemenea Lui, ‚parte femeiască şi parte bărbătească i-a făcut’(Geneza 1:27).

Urmărind istoria omenirii, observăm că întotdeauna planul lui Dumnezeu pentru relaţiile conjugale a fost mai bun decât orice plăsmuire omenească. Chiar dacă în anumite circumstanţe Dumnezeu a permis anumite derogări de la planul Său (exemplu: poligamia) datorită împietririi inimii omului, totuşi, pentru fiecare generaţie în parte planul lui Dumnezeu a fost mai bun, a fost întotdeauna o chemare la o treaptă mai înaltă a existenţei umane. Niciodată Dumnezeu nu a dorit înjosirea fiinţei umane şi nici nu a interzis vreodată ceva ce ar fi fost mai bun pentru om. Ci din contră; Dumnezeu a avertizat întotdeauna despre pericolele existente (Geneza 3:3 – ‚Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’). Dumnezeu doreşte binele absolut pentru copiii Săi. Astfel, ‚fiecare dintre voi trebuie să-şi iubească soţia lui la fel cum se iubeşte pe sine, iar soţia trebuie să-şi respecte propriu soţ.’ (Efeseni 5:33 New International Version).

 

Bibliografia

 

Baldo, Elisabetta. Iubirea se construieşte. Bucureşti: Pauline, 1999.

Best, Ernst. Ephesians. Edinburgh: T&T Clark, 1998.

Bratcher, Robert G. A Handbook on Paul’s Letter to the Ephesians. USA: United Bible Societes, 1982.

Brown, Raymond. The Jerome Biblical Commentary, vol. II. New Jersey: Englewood Cliffs, 1968.

Bruce, F.F. The International Bible Commentary with the New International Version. Michigan: Marshall Pickering, 1986.

Baumert, Norbert. Woman and Man in Paul: Overcoming a Misunderstanding. Collegeville: The Liturgical Press, 1996.

Cole, Edwin Louis. Adevărata bărbăţie – un ghid al vieţii de familie. România: Lumina Evangheliei, 1999.

Dictionary of Paul and his Letters. Ed. Gerald Hawthorne, Ralph Martin, Daniel Reid. Leicester: InterVarsity Press, 1993.

Dobson, James. Armonia în familie. Timişoara: Noua Speranţă, 1994.

Dunn, James D.G. The Theology of Paul the Apostole. Michigan: Eerdmans Publishing Company, 1998.

Evdokimov, Paul. Taina iubirii – Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe. Bucureşti: Christiana, 1994.

Fritze, Julius. Şcoala dragostei sau esenţa căsătoriei. Cluj Napoca: Logos, 1995.

Furnish, Victor Paul. Theology & Etics in Paul. Nashville: Abingdon Press, 1982.

Guthrie, D. The New Bible Commentary. Michigan: Eerdmans Publishing Company, 1993.

Henry, Carl. The Biblical Expositor. The Living Theme of the Great Book. Matthew to Revelation, vol. III. Philadelphia: Holman Company, 1960.

Hoehner, Harold W. Ephesians: An Exegetical Commenatry. Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2002.

Hurley, J.B. Man and Woman in Biblical Perspective. Leicester:Inter-Varsity Press, 1981.

Kay, Arthur. Căsătoria fără regrete. USA: Precept Ministries of Reach Out, 1988.

Kierkegaard, Soren. Legitimitatea estetică a căsătoriei. Bucureşti: Maşina de scris, 1998.

LaHaye, Tim. Understanding the Male Temperament. Old Tappan, New Jersey: Fleming Revell Company, 1977.

Lees, Shirley. Baldwin, Joyce. The Role of Women. Leicester:Inter-Varsity Press, 1984.

Lincoln, Andrew. The Theology of the Later pauline Letters. Cambridge: University Press, 1993.

Martin, Ralph. Interpretation: A Bible Commentary for Teaching and Preaching: Ephesians, Colossians and Philemon. Louisville: John Knox Press, 1992.

Mason, Mike. Taina Căsătoriei. Cluj Napoca: Logos, 1999.

Mays, James L. Harper’s Bible Commentary. San Francisco: Harper Collins, 1988.

Mihăilescu, Ioan. Familia în societăţile europene. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.

Mihoc, Constantin. Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din sec IV. Sibiu: Teofania, 2002.

Mitrofan, Iolanda. Ciupercă, Cristian. Psihologia şi terapia cuplului. Bucureşti: Sper, 2002.

Mitrofan, Laurenţiu. Atracţia interpersonală sau Romeo şiJulieta în cotidian. Bucureşti: Sper, 2002.

Neyrey, Jerome H. Paul, in Other Words: A Cultural Reading of His Letters. Louisville: John Knox Press, 1990.

Nuţă, Adrian. Suprafaţa şi adâncimile cuplului. Bucureşti: Sper, 2002.

O’Brien, Peter T. The Letter to the Ephesians. Michigan: Eerdmans Publishing Company, 1999.

Patzia, Arthur. New International Biblical Commentary: Ephesians, Colossians, Philemon. Peabody, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1990.

Pelt, Nancy van. De astăzi înainte!. Marta ’93.

Schnackenburg, Rudolf. The Epistle to the Ephesians: A Commentary. Edinburgh: T&T Clark, 1991.

Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. VI. Ed. gen. Francis Nichol. Washington D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1980.

Siegfried H., Horn. Seventh-day Adventist Bible Dictionary. Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1979.

Statutul femeii în România. Raport Naţional, 1980-1994. Bucureşti: Artă Grafică S.A., 2000.

Stekel, Wilhem. Psihologia eroticii feminine. Iaşi: Trei, 1997.

Stott, John. Noua societate a lui Dumnezeu: Mesajul Epistolei către Efeseni. Oradea: Cartea Creştină, 1994.

Swindoll, Charles. Familia puternică sau înţelepciunea în viaţa de familie. USA: Life Publishers International, 1997.

Vasile, Danion. Cartea nunţii – cum să-mi întemeiez o familie?. Bucureşti: Nemira, 2003.

Walker, James. Husbands Who Won’t Lead and Wives Who Won’t Follow. Minneapolis: Bethany House Publishers, 1989.

White, Ellen G. Căminul Adventist. Bucureşti: Viaţă şi Sănătate, 1990.

Wood, Skevington. Expositor’s Bible Commentary. NIV Bible Commentary: An Abridgement of the Gold Medallion-Winning – New Testament, vol. II. USA: Zondervan Publishing House, 1994.

 

---

[1] Mike Mason, Taina Căsătoriei, (Cluj Napoca: Logos, 1999), p.154-188.

[2] Ellen G. White, Căminul Adventist, (Bucureşti: Viaţă şi Sănătate, 1990), p. 116.

[3] James Walker, Husbands Who Won’t Lead and Wives Who Won’t Follow, (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1989), p. 11.

[4] Horn Siegfried H., Seventh-day Adventist Bible Dictionary, (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1979).

[5] Harold W. Hoehner, Ephesians: An Exegetical Commenatry, (Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2002), p.735.

[6] John Stott, Noua societate a lui Dumnezeu: Mesajul Epistolei către Efeseni, (Oradea: Cartea Creştină, 1994), p.172.

[7] Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din sec IV, (Sibiu: Teofania, 2002), p. 117.

[8] Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia şi terapia cuplului, (Bucureşti: Sper, 2002),    p. 45.

[9] Ibid, p. 93.

[10] Ibid., p.9.

[11] Elisabetta Baldo, Iubirea se construieşte, (Bucureşti: Pauline, 1999), p. 72.

[12] Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia şi terapia cuplului, (Bucureşti: Sper, 2002),  p. 94.

[13] Ibid.

[14] Ellen G. White, Căminul Adventist, (Bucureşti: Viaţă şi Sănătate), p. 116.

[15] James Walker, Husbands Who Won’t Lead and Wives Who Won’t Follow, (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1989), p. 119.

[16] J.B. Hurley, Man and Woman in Biblical Perspective, (Leicester:Inter-Varsity Press, 1981), p.151.

[17] Shirley Lees, Joyce Baldwin, The Role of Women, (Leicester:Inter-Varsity Press, 1984), p. 29.

[18] Ellen G. White, Căminul Adventist, (Bucureşti: Viaţă şi Sănătate), p. 214.

[19] Ibid., p. 216.

[20] Mike Mason, Taina Căsătoriei, (Cluj Napoca: Logos, 1999), p.156.

[21] Ibid.

[22] Ellen G. White, Căminul Adventist, (Bucureşti: Viaţă şi Sănătate), p. 120.

[23] Ibid., p. 212-216.

[24] Paul Evdokimov, Taina iubirii – Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, (Bucureşti: Christiana, 1994)

 

  EDWARD © copyright 2004