Ioan 1: 35 A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui. 36 Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! 37 Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe, şi au mers după Isus.

Î. De ce credeţi că Ioan a repetat această declaraţie în prezenţa a doi dintre ucenicii săi? Mai bine zis, a vorbit de la sine, sau a fost inspiraţia divină să reia afirmaţia cu privire la Mesia atunci când aceşti doi ucenici erau de faţă?

Nimic nu este întâmplător în planul lui Dumnezeu. Faptul că Ioan Botezătorul repetă declaraţia din ziua precedentă, când botezase pe Isus, ne arată că aceşti doi ucenici aveau o chemare specială, chiar dacă nu le fusese adresată încă în mod explicit. Este un caz similar tufişului care ardea în pustie, ce a atras atenţia lui Moise, înainte de a fi primit o descoperire divină.

Cu adevărat, acesta reprezintă un test al receptivităţii noastre cu privire la descoperirea divină. De multe ori Dumnezeu alege să ni se descopere prin lucruri relativ simple, pe care alţii le socotesc banale, dar de fapt prin intermediul acestora se recunoaşte cine are cu adevărat aptitudini de a fi ucenic.

În primul rând, un ucenic trebuie să fie un căutător al adevărului, indiferent de momentul în care se află, sau de locul în care se găseşte. Această vocaţie a căutării conduce către o altă virtute şi anume cea a contemplării lucrurilor cu care are de-a face. Un ucenic este interesat în cel mai înalt grad de semnificaţia a ceea ce se întâmplă, de aceea o afirmaţie a lui Ioan Botezătorul, făcută de data aceasta într-un cerc mai restrâns, a fost suficientă pentru a declanşa impulsul cunoaşterii Celui despre care se vorbise astfel.

Cine era acest Miel al lui Dumnezeu? Ce mai înseamnă şi aceasta? La ce s-ar putea referi? Astfel de întrebări şi multe asemenea, au răsărit în mintea celor doi ucenici, şi ei s-au decis să vadă despre ce este vorba. Ei nici nu se gândeau că astfel treceau primul test al chemării apostolice: să fii gata să urmezi pe Dumnezeu atunci când ai chiar şi cel mai mic indiciu cu privire la prezenţa Sa într-un anumit loc, într-o anumită ocazie. Ei au ştiut că este o ocazie specială, şi nu doreau să rateze întâlnirea cu Cel despre care Ioan a spus că este Mesia al lui Israel.

Ioan 1:40 Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. 41 El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon, şi i-a zis: Noi am găsit pe Mesia (care, tălmăcit înseamnă Hristos). 42 Şi l-a adus la Isus. Isus l-a privit, şi i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa, (care, tălmăcit, înseamnă Petru).

Î. O dată ce identitatea unuia dintre cei doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul ne este descoperită, viitorul apostol Andrei, fratele lui Petru, cum putem înţelege dorinţa de a împărtăşi descoperirea avută cu cei apropiaţi? Cum a ajuns Andrei să afirme cu atât siguranţă că persoana vizată de Ioan este chiar Mesia?

Când primeşti o astfel de lumină nu poţi să o ţii doar pentru tine. Entuziasmul şi bucuria lui Andrei erau peste măsură, încât nu putea să nu vorbească despre Hristos. Era împlinirea celor mai preţioase gânduri ale sale, şi aici întâlnim o altă calitate ce distinge pe un apostol: dorinţa fierbinte de a mărturisi, de a face cunoscută descoperirea primită. Andrei nu strânge în mod egoist această cunoştinţă, ci el caută pe cât mai mulţi să îi aducă la Hristos. Această vocaţie misionară distinge pe un adevărat apostol, fiindcă îl determină să meargă să mărturisească despre ce a văzut şi a primit de la Dumnezeu.

Acest nume dat lui Simon, reflecta dorinţa lui Isus în ceea ce îl privea pe viitorul apostol. El nu trebuia să rămână un Simon, unul care doar ascultă (Simon, tradus înseamnă cel care ascultă, sau dă ascultare), ci el trebuia să devină o stâncă, o rocă a mărturisirii de credinţă cu privire la Hristos.

Cu siguranţă că Domnul a văzut toate acestea, şi mărturie avem relatările din Evanghelii, dar pe de altă parte să nu uităm că prin harul lui Hristos, şi în şcoala şlefuirii prin urmarea exemplului desăvârşit, Petru avea să devină o stâncă de mare preţ, un martor de bază al lucrării de vestire a mântuirii prin sângele "Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii".

Î. Prin urmare, avem de-a face cu o sumă de calităţi care au distins pe aceşti primi apostoli, şi care i-a determinat să-L urmeze pe Isus, chiar înainte de a se fi făcut o chemare în dreptul lor, corect?

Aceste calităţi ale celor ce urmau să fie apostoli, după cum vedem din versetele de mai sus, au reunit o sumă de caracteristici obligatorii pentru lucrarea pe care aveau să o aducă la îndeplinire mai târziu. Aşadar, alegerea lor nu a fost altceva decât confirmarea chemării pe care ei au avut-o şi faţă de care nu au stat nepăsători, luând în seamă mesajul profetic spus de către Ioan Botezătorul.

Matei 4: 18 Pe când trecea pe lângă marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. 19 El le-a zis: Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni. 20 Îndată ei au lăsat mrejele, şi au mers după El.

A deveni pescar de oameni înseamnă să devii lucrător împreună cu Isus în predicarea Evangheliei şi călăuzirea celorlalţi spre mântuire. Bineînţeles că avem de-a face cu o metaforă, plecând de la profesia de bază a celor doi, aceea de pescari. Abandonarea profesiei nu a fost deloc simplă pentru Petru şi Andrei; pentru aceasta este suficient să ne gândim că exista o familie de întreţinut, o mulţime de obligaţii erau în răspunderea celor doi fraţi şi practic, împlinirea acestei chemări necesita un sacrificiu de care puţini oameni erau capabili.

Au existat multe situaţii în care Dumnezeu a cerut aşa ceva din partea celor pe care i-a ales să ducă mesajul mântuirii către semenii lor, în mod deosebit în situaţii extreme, când lucrătorii erau puţini. Nu aş putea însă să fac un principiu general din aceasta, fiindcă pentru marea majoritate chemarea este de a sluji lui Dumnezeu acolo unde ne găsim. Dar există şi excepţii, iar în cazul de faţă avem de-a face cu o chemare apostolică, o sarcină cu totul ieşită din comun, care nu permitea să mai existe şi un alt gen de preocupare.

Î. Dar ce putem spune despre Petru şi Andrei, mai precis vedem că nu au zis nimic în sensul amânării unei astfel de chemări, până când urma să vină o situaţie mai favorabilă?

Niciodată nu va veni o situaţie cu adevărat favorabilă lucrării lui Dumnezeu. Să nu uităm că trăim într-o lume stăpânită de principiul păcatului şi în consecinţă vor exista mereu obstacole care să ne împiedice în a-L urma pe Hristos. De aceea, o astfel de decizie în a urma chemării divine, implică pur şi simplu ascultare şi o înaintare prin credinţă, iar Domnul va deschide cărarea. Nu este vorba despre o credinţă oarbă, ci de o încredere deplină în capacitatea Celui ce te-a chemat să îţi deschidă cărarea pentru a putea merge conform cu ceea ce ţi-a fost descoperit. Singura problemă este dacă într-adevăr chemarea este autentică şi nu este rodul unor idei personale, sau inspirate de ceilalţi.

Matei 4: 21 De-acolo a mers mai departe, şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei, şi îşi cârpeau mrejele. El i-a chemat. 22 Şi îndată, ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor, şi au mers după El.

Asemănarea este evidentă şi ea pleacă de la faptul că toate aceste persoane aveau aceeaşi profesie şi în plus, se pare că aveau aceeaşi preocupare: de a-L găsi şi urma pe Mesia. Însă există un mic detaliu, şi anume că Iacob şi Ioan au lăsat nu numai corabia, ci şi pe tatăl lor, ceea ce înseamnă că obstacolul familiei a fost mai semnificativ decât în cazul primilor doi apostoli. De regulă datoriile faţă de cei care ne sunt apropiaţi conduc la cele mai mari probleme în a urma chemarea divină, fie că este vorba de părinţi sau fraţi, fie de soţie / soţ sau copii, ne este greu să îi lăsăm pentru a împlini ceea ce Dumnezeu ne cere.

Este adevărat că există „fameni care s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor”, dar nu toţi au o astfel de chemare. Problemele apar însă atunci când familia nu poate înţelege datoria pe care o ai faţă de Dumnezeu şi nu manifestă nici un fel de înţelegere în acest sens. De aceea, oamenii credinţei au experimentat de multe ori conflicte serioase cu cei dragi, din cauza rezistenţei acestora în a da atenţie chemării pe care un om o are de a face o anumită lucrare pentru Hristos. Şi astfel, în loc să-l ajute pe cel ce urma să ducă Evanghelia la cei care nu o cunosc, se uneau cu cei ce se împotriveau, încărcând crucea încercărilor.

Î. Aşadar, nu este simplu să devii un apostol, corect? Mai întâi trebuie să renunţi la profesia pe care o ai, după aceea trebuie să laşi la o parte datoriile faţă de cei dragi? Nu este totuşi un model care nu este aplicabil pentru noi, oamenii să spunem obişnuiţi?

A fi un apostol în genul lui Petru, Andrei, Iacob şi Ioan, cu siguranţă că nu este o chemare pentru orice om. Tocmai de aceea, Dumnezeu are slujitori în mod special aleşi pentru a face o astfel de misiune, care vor efectua o lucrare deosebită în circumstanţe excepţionale. Dar pentru noi, oamenii mai „obişnuiţi”, deşi fiecare dintre noi este un unicat, rămân nişte învăţături aplicabile. Astfel, chemarea de a răspândi Evanghelia aparţine oricărui om care crede în Isus Hristos, iar profesia nu poate fi o scuză pentru a nu face acest lucru. Similar, nici familia nu poate fi un pretext pentru cineva de a nu urma chemarea pe care a primit-o de a-L urma pe Hristos, în datoriile simple ale vieţii. Pentru noi rămâne principiul general al îmbinării profesiei şi vieţii de familie cu cea de prezentare a Evangheliei lui Hristos, fiecărui om cu care venim în contact în această lume

Ioan 1: 43 A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea, şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: Vino după Mine. 44 Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. 45 Filip a găsit pe Natanael, şi i-a zis: Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif. 46 Natanael i-a zis: Poate ieşi ceva bun din Nazaret? Vino şi vezi! i-a răspuns Filip. 47 Isus a văzut pe Natanael venind la El, şi a zis despre el: Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug. 48 De unde mă cunoşti? I-a zis Natanael. Drept răspuns Isus i-a zis: Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin. 49 Natanael I-a răspuns: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!

Am putea să spunem că este o legătură cauză-efect. Cu siguranţă că Filip îi cunoştea pe Andrei şi Petru, şi faptul că aceştia au răspuns chemării a contat mult în decizia sa. Asemenea unui lanţ de aur, apostolii se aduceau unul pe altul pentru a completa echipa misionară a Domnului Isus. Prin legături de rudenie şi de prietenie, fiecare persoană care primea chemarea, conducea şi pe semenul său cel mai apropiat la Hristos pentru a-L cunoaşte. Cred că avem de-a face cu un model universal de lucrare evanghelistică.

Bineînţeles că da, fiindcă altfel cum vor afla cei din jurul nostru, dacă nu prin intermediul nostru. Prima noastră sarcină, după ce am primit cunoştinţa lui Hristos, este de a-i conduce pe cât mai mulţi la El. La modul practic, noi venim înaintea lui prin intermediul Sfintelor Scripturi, mai precis prin studierea şi înţelegerea adevărurilor de bază mai întâi, şi după aceea specifice pentru timpul în care trăim. A veni la Isus este secretul oricărei lucrări de prezentare a mesajului Evangheliei.

Î. Dar revenind la apostoli, ce putem spune despre Natanael, care deşi a fost chemat prin intermediul lui Filip, a avut totuşi prejudecăţi serioase împotriva lui Isus din Nazaret?

Natanael cunoştea bine Scripturile şi mai ales faptul că Mesia nu putea veni din Nazaret, ci din Betleem. În plus, exista o prejudecată serioasă împotriva celor ce locuiau în acea cetate, şi de aceea era oarecum normal să aibă îndoieli. Dar pe de altă parte, Natanael corespundea criteriului de bază pentru a fi apostol, mai precis el era un căutător sincer al adevărului, dispus să plătească orice preţ pentru a-l trăi şi urma. De aceea, Natanael a pus un semn de recunoaştere a lui Mesia, un lucru tainic pe care îl ştia doar el şi Dumnezeu.

Cu siguranţă că nu poate fi dată o regulă generală, dar oricum astfel de semne pot să existe în indicarea adevărului. În cazul de faţă Natanael a văzut că Isus i-a cunoscut gândul pe când se ruga, sau medita, sub smochin, ceea ce l-a condus imediat la concluzia că înaintea Sa era chiar Mesia, Cel aşteptat de Israel. În cazul nostru, semnul de recunoaştere a lui Mesia este Sfânta Scriptură, care este cel dintâi martor al Său pe acest pământ. Iar această mărturie este întărită de Duhul Sfânt prin descoperirea învăţăturilor de bază, sau a doctrinelor, pe care Dumnezeu le-a prescris prin această Carte, cu scopul definirii închinării adevărate.

Î. Aşadar, avem un semn, Sfânta Scriptură, şi avem şi o cheie, inspiraţia Duhului Sfânt, în înţelegerea adevărului. Atunci ce sens mai au apostolii, lucrătorii, evangheliştii?

Calea cea mai bună de lucrare a Duhului Sfânt este prin intermediul celor care primesc chemarea de slujire, în conformitate cu darurile ce le-au fost încredinţate. Doar simpla citire a Scripturii nu ne va conduce la înţelegerea corectă a adevărului. Este nevoie de oameni dedicaţi care să ofere sfat şi călăuzire, apostoli, sau mesageri în sens generic, care să deschidă adevărul înaintea celor ce nu îl cunosc. Biblia nu poate lucra singură, ci are nevoie de „mâini şi picioare” pentru a umbla, şi „guri” pentru a fi mărturisită, adică de oameni care să facă această lucrare.

Cu siguranţă că da; este nevoie de oameni devotaţi, de o biserică lucrătoare şi luptătoare pentru cauza adevărului, care va predica un mesaj curat din partea lui Dumnezeu, chemând la o închinare corectă în Duh şi adevăr, pregătind pe oameni pentru a doua venire a lui Hristos.

Acţiunea relatată în Matei capitolul 9, se petrece în Capernaum, cetatea în care Isus a predicat cel mai mult, numită deseori ca fiind „cetatea Sa”. Din nefericire, Nazaret-ul nu a putut să fie decât „cetatea în care s-a născut”, dar Capernaum-ul a fost deschis, cel puţin pentru cea mai mare perioadă a timpului petrecut în predicare, lucrării lui Isus. În legătură cu Matei, putem spune că profesia pe care o avea era în totală contradicţie cu premisa de a fi un apostol. Faptul că el a răspuns aşa de repede, înseamnă că predicarea lui Isus i-a atins inima şi în sinea lui se decisese să îl urmeze pe Isus.

După câte se pare, nu există nici o restricţie pentru a fi mesager al Domnului. În cazul de faţă am folosit noţiunea de trimis în Numele Domnului pentru a traduce termenul de apostol. Dincolo de apostolia istorică, există o chemare de a fi apostoli, adică trimişi ai Domnului, pentru fiecare dintre noi. Nu este vorba nici de profesie, nici de familie, nici de orice alte motive, care să ne reţină în a ne împlini chemarea de a fi ucenici ai Domnului Hristos.

În Apocalips 22: 12 stă scris: „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino! Şi cine aude, să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Cu alte cuvinte, oricine primeşte mesajul lui Dumnezeu are datoria de a-l duce mai departe, astfel încât chemarea să meargă până la marginile lumii, pregătind a doua venire a lui Hristos. Din iubire de Dumnezeu şi de semeni, exprimată prin păzirea poruncilor divine, fiecare dintre noi poate fi adăugat la „ceata ucenicilor Domnului”. Este un privilegiu, o datorie, dar şi o onoare, pe care trebuie să o împlinim acolo unde ne găsim şi oriunde Domnul ne trimite pentru a împlini voia Sa.

Î. Am început cu doi apostoli: pescarii Andrei şi Petru, după aceea alţi doi: pescarii Iacob şi Ioan, mai departe încă doi: Filip şi Natanael, şi în final vameşul Matei. O varietate de persoane şi de profesii. De ce nu citim nimic despre învăţătorii Legii, sau fariseii, ca fiind apostoli? Ei erau bine pregătiţi în teologie. De ce au fost lăsaţi la o parte?

Fiindcă aceste categorii nu erau interesate în mesajul lui Hristos, ci doar doreau să se folosească de El pentru propriile lor interese. De aceea, Dumnezeu a trebuit să aleagă pescari şi vameşi pentru a duce mesajul Evangheliei în mod eficient şi fără prejudecată înaintea întregii lumi. Dispoziţia lor de a asculta de Dumnezeu şi de a onora chemarea au condus la alegerea lor pentru lucrare şi au dat eficienţă la tot ceea ce ei au făcut pentru Maestru. De aceea, ei sunt exemplul nostru, alături de Hristos.

Eu doresc să răspund cu toată seriozitatea că trebuie să onorăm această chemare, dacă într-adevăr avem intenţia de a intra în Împărăţia cerurilor. Avem nevoie de o dedicare deplină, pentru ca tot ce este firesc să fie „consumat” în focul iubirii divine, iar în mijlocul acestei lumi ce se îndreaptă către final, biserica celor credincioşi adevărului veşnic să rămână asemenea stâncii în mijlocul valurilor, mărturisind despre Cel care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea ei.

CHEMAREA PRIMILOR APOSTOLI